Ce pot zice de India… am nimerit sezonul ploios. Căldură umedă. Nu intru bine pe poarta fabricii că tricoul mi-e deja o cârpă folosită. Da, asta sunt şi eu, o zdreanță. Un robot nervos care face chestii. Inițial m-am gândit că noi europenii suntem nişte imbecili că mâncăm atâta carne. Când stai la masă cu şapte oameni şi eşti singurul care mănâncă chicken, parcă te simți cu țânțarul pe şapcă. E şi logic cumva, la câtă puzderie bipedă şi risipă de suflete în areal, de unde atâta animal? Degeaba întreb de trei ori numele oricărui interlocutor: îl rețin exact o milisecundă. Oare cum s-o zice „băi” sau „mă” în hindi? Suntem prizonierii propriilor noastre plăceri: nouă ne place carnea, lor condimentele. Oricum faci, în zonă pici de picant. Când le spui „yes, it’s good but too spicy” fac nişte fețe țuguiate de mirare de parcă i-aş fi înjurat de mamă. Toate ca toate, dar să condimentezi şi fructele, deja depăşeşte orice normă de etică culinară. Nu-i bai, că mă răzbun eu data viitoare c-un deț de pălincă, să văd atunci care pe care, mama lor de slăbănogi vegani. Şi…da…uneori mi-e frică să nu mă murdăresc cu săpunul şi mă întreb ce-o fi fost prima oară, microbul sau găina…Pe zi ce trece, coloristica din jur gravează imagini. India are un farmec ireversibil. O imensă diversitate vizuală şi sonoră. La antipod, eterul arabilor e sec si plat, brăzdat doar de rugăciuni lălăite la ore fixe. O religie comunistă care generează. Fără muzică omul se întoarce într-o eră glaciară cu suflete reci. Aici se venerează muzica şi dansul. Am impresia că dacă descifrezi un ADN de indian găseşti doar portative şi tempouri. Când mi-au dat drumul cu aparatul foto într-o piață tipică locală, am ramas rapid fără baterii. Un puzzle compus din peisaje, portrete, cadre şi ipostaze. Un fel de rai al fotoreporterului şi al senzorilor avizi de fotoni. Conchid precar: m-au omorât cu mirodeniile şi aerul condiționat.

India
Etichetat pe:            

Lasă un răspuns